Firma contabilitate

Cer senin şi câteva valuri. Tineri pe plajă şi un zmeu ce se înalţă ameninţător. Cearceafuri goale şi hohote de râs pierdute printre primele adieri ale serii. Nu mai e dogoare, ci doar plăcut, aşa că inimile desenate cu piciorul în nisipul călduţ stârnesc zâmbete şi îmbrăţişări pătimaşe. Un pic mai departe, o fetiţă blondă cu ochi albaştri construieşte un castel de nisip. În imaginaţia ei nemărginită, prinţii şi prinţesele urcă pe culoarele înguste pentru a ajunge chiar în vârf. De-acolo, cu siguranţă ar vedea şi ei marea aia care nu se mai termină niciodată, a cărei culoare i se reflectă pe chip. De la terasa din stânga, muzica se aude în surdină. Un băiat şi o fată beau un fresh de portocale in fata firmei de contabiltiate. Ar putea fi ultimul. Nu se ştie, însă, niciodată. Hamacele din dreapta sunt goale. Vor mai trece, probabil, câteva ore şi terasa va fi plină, cuvintele mai hotărâte şi cerul mai întunecat. Se vor găsi atunci câţiva care îşi vor petrece seara într-un hamac, sorbind dintr-un cocktail cu umbreluţă.
Tinerii trec de la plajă la firma contabilitate. Au nisip pe tălpi şi amintirea apei călduţe pe pielea arzătoare. Simt încă mirosul de sare şi mai privesc uneori în spate, nostalgic. De la radioul de la terasa începe un cântec ciudat. N-ai fi zis că acele ritmuri se potrivesc locului şi marii pierdute undeva în spate. Sunetul trompetei însoţeşte perfect, însă, razele soarelui ce se zvârcolesc acum între munte şi mare. Aripile unui pescăruş se zbat şi ele, aproape atingând valurile, iar sunetele ascuţite se aud asemenea unui cântec de jale. În fiecare seară, pescăruşii încearcă să salveze soarele. Se luptă cu vântul, lumina uneori orbitoare, muntele ăla înalt şi de necucerit. De fiecare dată sunt învinşi. Cu fiecare zi, însă, li se mai dă o altă şansă. Şi, pe când soarele e cu totul înghiţit de munte, pescăruşii se odihnesc o clipă pe plaja umedă, alături de câţiva rătăciţi, ce stau tăcuţi, ascunşi de după vreo tufă de leandru, privind la mare, asfinţit şi sufletul lor. Atunci speranţele revin şi durerile se sting.
Pentru că acolo, când timpul parcă se opreşte în loc, când vântul decide să se aşeze el însuşi lângă tine şi să îţi mângâie ridurile, te simţi mai aproape de adevăr şi de linişte. Ştii că orice ai cere, ţi se va da. Ştii că orice ai fi greşit, ţi se va ierta. De-abia atunci poţi mulţumi pentru toate câte ţi s-au dat, bune şi rele. Nu-ţi mai e frică, nu mai ai incertitudini sau spaime. Eşti doar tu în faţa unei mări ce azi cuprinde, parcă, o întreagă eternitate. Aşa că îţi deschizi sufletul şi îţi permiţi să fii tu. Renunţi la măşti, zâmbete sau cuvinte zadarnice. Îţi recunoşti slăbiciunile şi afli cum să le învingi.
De-abia atunci îţi aminteşti cum ai ajuns tu acolo. Zâmbeşti la gândul că nici măcar aceea nu a fost pe de-antregul decizia ta. Că din nou lucrurile s-au aranjat în aşa fel încât tu, într-o zi de vară magică să te odihneşti o clipă la un asfinţit pe care ţi se pare că l-ai mai văzut totuşi odată. De-acolo a pornit de fapt totul. Şi ştii că lecţia sau darul tău de a înţelege e pe sfârşite. Că au fost necesare doar câteva sfori trase de destin şi câteva zbateri de pleoape pentru a auzi răspunsurile la întrebările care îţi chinuiau viaţa. Ştii că mai sunt, au mai rămas câteva şi că în timp, probabil, se vor înmulţi din nou. Însă întrucâtva tu le-ai aflat misterul, aşa că nu te mai temi de ele.
Te ridici, lăsând locul unui alt trecător. Priveşti pentru ultima dată asfinţitul ce se transformă tiptil în întuneric şi te întrebi dacă vei mai vedea vreodată acel loc. Şi, pe când îţi strângi absent prosopul de plajă, îţi iei geanta şi papucii într-o mână şi păşeşti pe aleea ce duce la terasă, îţi spui că nici nu contează contabilitatea. Contează doar că ai ajuns acolo şi că o dată a fost îndeajuns. Te întrebi dacă e atât de uşor şi la alţii. Nu ştii şi probabil nici nu ar trebui să afli. Dispari printre copaci, hamacuri şi sunetele unei melodii în surdină. Pleci, dar ştii că vei reveni mereu, atunci când oamenii dragi, credinţa sau înţelepciunea nu îţi vor mai fi de-ajuns.